zabriskie point by carsten witte
Mi-e greu să înţeleg cum pot oamenii să dispară cu totul. Îmi amintesc că, atunci când eram mic, m-am întrebat mereu cum se face că de dimineaţă şi până seara, oamenii erau de negăsit. Străzile rămâneau atunci pustii. Câţiva copii, mai mari decât mine, plecau deodată cu ei, dar se întorceau mai repede decât părinţii lor aşa că ne întâlneam de obicei la joacă. Se mai întâmpla, dar asta era destul de rar, ca mama să rămână câte un ceas –două şi să îmi pregătească ea micul dejun. Numai că atunci era cu totul alta. Se învârtea prin casă agitată, se enerva pe Helen (bona mea) că iar întârzie, că nimeni nu înţelege că ratele pentru casă trebuie plătite, că Şeful nu prea tolerează întârzierile, cum o să mai poată strânge bani pentru facultatea mea dacă tata nu vrea să ceară o mărire de salariu şi preferă să muncească pe nimic în loc să-i spună Şefului Nr.2 că pleacă dacă nu-l plăteşte mai bine. Ţin minte toate lucrurile astea pentru că le rostea cu atâta aplomb încât se înroşea la faţă şi trântea ceaşca de cafea. Repeta într-una că „trebuie să putem trăi”. Mai era ceva. Ceva ce-aş fi vrut să întreb, dar n-am făcut-o niciodată – cine era Şeful ăsta şi ce-avea el cu mine şi “viitorul meu”(aşa cum mama îl numea)? Mi se pare că ştim de la început că unele întrebări n-avem voie să le punem, la fel cum unele răspunsuri n-avem voie să le cunoaştem.
„Hai Luck! Ce naiba stai atâta? Te holbezi ca o fată în oglindă şi dacă mai stai mult, sigur nu mai prinzi nici una. Mişcă-ţi hoitul că suntem toţi gata de plecare.”
Ăsta era Hans (Paul Willfree pe numele său adevărat). Nu aveai cum să nu-l observi. Era înalt, destul de slab şi cu un păr deschis la culoare, aproape alb, la fel ca sprâncenele. Hans era un tip de treabă. Era altfel decât ceilalţi, nu numai din cauza înfăţişării lui, ci şi pentru felul în care se comporta. Avea cu vreo 15 ani mai mult decât mine şi ura să muncească. Aşa a ajuns să facă contrabandă cu tot felul de chestii ca să-şi rotunjească veniturile, asta pe lângă ce scoteam din concerte.
in utero by juan manuel macarro
Ne petreceam aproape tot timpul împreună. Ascultam muzică la el în garaj sau cântam la chitară. Interpreta bestial piesele lui Hendrix numai că nu prea îi conveneau toate şi de-acolo a pornit faza cu „să schimbăm note, timpi” – chestii din astea periculoase pentru urechea umană. Problema era că, de fiecare dată când ne reuşea vreo piesă tare, amândoi eram prea plezniţi ca să putem repeta schema dimineaţa. O singură dată s-a întâmplat ca eu să fiu mai treaz decât el şi, cu un efort supraomenesc, să-mi aduc aminte aproape întreaga partitură. M-am gândit că cel mai bine ar fi dacă încep eu şi apoi vedem ce iese. Hans a zis că mai întâi trebuie să intre în el însuşi, altfel nu poate cânta. Cum nu mai aveam nimic de fumat, a dat pe gât jumate de sticlă de Whisky. Îi plăcea să creadă în transcendenţă, doar că atunci nu i-a reuşit. După două încercări de-a potrivi notele s-a enervat, a sfărâmat chitara de perete de parcă ar fi fost cine-ştie ce mare rock star, după care a zis că trebuie să doarmă, că în vis se întâlneşte cu Eul său interior şi o să-l întrebe ce dracu’ n-a mers bine. Avea metodele lui. Rezultatul a fost că ne-am apucat de improvizaţii, şi suna altfel decât jazz-ul de până atunci. Era avangardă.
„Hai măi odată!” M-am ridicat de pe canapea şi-am plecat cu toată trupa spre Elm’s. Cântam acolo de câteva ori pe săptămână improvizaţii din-astea. Regula era ca totul să fie „master” făcut, cu note şi tot. Adică unul începea cu ritmul şi ceilalţi trebuiau să continue, să intervină, să inoveze, fiecare cât avea inspiraţie sau cât îl ţinea instrumentul. Depăşiserăm orice gen cunoscut şi eram tari. Noi o ştiam, cei care veneau să ne asculte ştiau. De data asta am luat-o şi pe Andy cu noi. Avea o voce de rupea sala în două, nu cânta niciodată versuri, numai cuvinte, alea ce i se păreau ei că pot crea Starea, iar restul erau sunete şamanice şi încordări de spirit. Îmi plăcea de ea. Încă din copilărie eram buni prieteni, iar discuţiile noastre erau interminabile. Citea filosofie şi tot felul de teorii de artă, dar era şi groaznic de revoltată pe statutul ei de femeie. Cam pe la 17 ani şi-a tuns pentru prima dată părul scurt şi s-a îmbrăcat în hainele fratelui ei. Maică-sa a făcut o criză, nu a putut suporta aşa ceva. Andy i-a întors lumea cu susu’-n jos. Vroia ca fata ei să se mărite, să aibă copii şi o casă cu grădină. Andy nu era făcută pentru lumea aceea. De-atunci a continuat să aibă părul scurt, să umble în blugi şi cămăşi bărbăteşti, să bea până îi băga sub masă pe toţi, să scrie şi să protesteze împotriva politicii de stat.
Când se enerva foarte tare pe porcăriile politicienilor, îşi lua cămăşi mai largi care să-i ascundă bine sânii, ieşea în stradă şi striga cât mai aproape de patrulele poliţiei că „statul ăsta care ne ţine în lanţuri şi ni se bagă cu de-a sila în vieţi e la fel ca al ruşilor” sau „dacă ne invadează ruşii o să trăim tot fel ca până acum”. După prima arestare, când şi-au dat seama că e femeie, au lăsat-o să plece doar cu o admonestare şi cu glume de prost gust (povestea episodul ăsta ori de câte ori apărea în grupul nostru cineva nou care nu era suficient de tranşant cu ce făcea Guvernul). După următoarele două crize publice, a căpătat privilegiul de a urla liberă şi asta pentru că au ajuns să o creadă nebună, principalul motiv care o făcea să se isterizeze şi mai rău. Cu toate acestea era la fel ca Hans: când se trezea dimineaţa, nu vroia decât o cană de cafea, o muzică bună şi un prieten în vizită (de obicei eu) căruia să-i povestească ce-a mai visat.
Pe scenă, stăteam foarte aproape unul de celălalt. O auzeam cum cântă cu toată fiinţa ei, cu toată dorinţa de eliberare şi aveam impresia că întreaga sală se schimbă. Micuţă, cu alura aia de băieţandru, era al naibii de frumoasă. Părea un androgin pregătit să-şi întindă aripile, părea perfectă.
school of seven bells by cameron ballenski
După concert ne-am aşezat toţi la masă (eram vreo şase) şi-am început să bem. Pe Hans l-a acostat o brunetă, aceeaşi care venea la el după fiecare show de vreo câteva săptămâni încoace. Cu toate că el susţine că nici nu îşi aminteşte prea bine cum o cheamă, se uita de fiecare dată după ea în sală şi toţi ne prefăcem indiferenţi la agitaţia lui. Am început să vorbim de muzică, de casele de discuri. Andy, cu logica ei de fier, a zis să ne axăm deocamdată pe concerte fiindcă suntem prea împotriva curentului ca cineva să rişte cu noi. Am căzut cu toţii de-acord că aşa e. Urma să planificăm un turneu serios şi să luăm legătura cu nebunii din East Village, poate reuşesc ei să rezolve ceva cu o casă de discuri de pe-acolo. Între timp ne-am ameţit destul de bine. O tipă cu nasul cârn a venit lângă mine, dar eram prins în conversaţia cu Andy. Ea s-a uitat urât la fată, m-a luat de mână şi a făcut cum îi stă în obicei, a cerut atenţie totală asupra a ceea ce spune ea. Figura asta nu m-a deranjat; îmi plăcea să o văd cum se agită când vorbeşte sau strâmbăturile pe care le face când cineva o întrerupe. Am lăsat-o să îşi expună ideea până la jumătate şi, în timp ce încerca să-mi explice de ce i-a desenat Duchamp mustăţi unei reproduceri a Mona Lisei, i-am spus scurt: „Mai am nişte iarbă. Ce zici?” S-a uitat la mine cu ochii mari şi-am simţit cum îmi strânge degetele. A întors capul într-o parte, enervată, şi mi-a răspuns un „Bine.” din vârful buzelor. Avea câteodată o atitudine atât de feminină pentru aspiraţiile ei.
untitled by garmonique
Douăzeci de minute mai târziu părăseam barul fără să dăm vreo explicaţie. Hans era ocupat cu bruneta lui, iar restul nu aveau cine ştie ce importanţă pentru mine. Andy mă ţinea de braţ, cânta şi, din când în când, îmi şoptea complice că „împărăţia noastră e aproape”. În parc ne-am întins pe iarbă. Dintr-o dată am început să-i povestesc de chestiile astea din mine. I-am zis cât îmi doresc să plec departe, cât mai departe. I-am zis de teama pe care o am că, atunci când o să se termine cu nebuniile şi concertele, am să sfârşesc la fel ca părinţii mei: serviciu şi televizor. Trebuia să plec; trebuia pentru că şi lumea asta în care trăiam pâna la urmă avea să ne închidă. Părea atât de straniu cu câtă atenţie mă asculta, ea care nu tăcea mai niciodată. Mi-am trecut mâna peste frunte şi obraji. Cred că arătam cam disperat. S-a uitat la mine serioasă şi mi-a zis că înţelege, doar că ea personal nu ştie o altă lume decât asta. Eu ştiam. Nu i-am spus.
S-a culcuşit ca un copil lângă mine şi-am început să râd gândindu-mă cât de mult i se potriveşte atitudinea asta de pisică. „Ce-i?”, m-a întrebat. „Maci”. A scos limba şi a continuat cu acelaşi ton teatral de pe scenă „Oppium”. „Noi, toţi ăştia…”, dar s-a făcut că nu aude ce-am zis. S-a strâns mai tare lângă mine şi a adormit. Cât am stat acolo, de câteva ori, mi-a trecut prin cap că aş putea să-i propun să vină cu mine. Mi-am dat însă seama că ar fi fost imposibil. Acolo nu ar mai fi fost ea. Andy pe care o cunosc eu s-a ridicat împotriva lumii de aici, asta o defineşte. Are dreptate: nu cunoaşte (şi nu vrea) o alta. Cu mine însă e diferit. Ce caut eu nu este aici şi nu are să fie vreodată. Va fi destul de greu să le spun că nu mai am timp să rămân, că ştiu, înţeleg totul şi tocmai de-aia că-l înţeleg atât de bine pot să plec. Mi-am pus deoparte câştigul din ultimele concerte, peste o săptămână am să fiu în Insulele Java. Acolo, la poalele vulcanului pregătit mereu să erupă, oamenii îşi duc existenţa ştiind că orice zi poate fi ultima. Vreau să fiu ei – toţi sau doar unul – să trăiesc şi să simt asemeni lor.
burnout syndrom by bransch
