Lumina de răsărit inundă camera. Te trezeşti şi te întreb:
– de ce plâng cuvintele tale? de ce se răsucesc pe buze şi pornesc atât de triste într-un convoi mahmur? …de ce plângi?
Soarele dimineţii se joacă pe mâinile şi pe chipul tău, se lasă-n tăcere pe umeri şi alunecă în buzunarul de la cămaşă. Totuşi, de ce verşi sintagmele în lacrimi, lăsând lumea să te chinuie ca o sfârşeală interioară? ai văzut, te muşcă mai întâi de picioare – ca să fie mai uşoară căderea; să cazi în genunchi, într-o prosternare nenorocită, în faţa a tot ceea ce e ea – lumea fără oglindă, lumea în oglindă, cu reflexii murdare, cu rama scorojită, cu aceşti copii ai ei: ignoranţa şi orbirea; să te îngroape mai uşor în ea, cu vise, cu ani, cu frumuseţe, cu tot ceea ce posezi şi ai să laşi să moară fiindcă te înghite, te “rânduieşte”. Şi tu vezi cu ochii celorlalţi, vorbeşti cu buzele lor, minţi cu toate cuvintele lor şi eşti ei – un şir nesfârşit de existenţe identice, tu şi noul rânjet ieftin ce-l primeşti la intrare.
just in case
…ca o sfârşeală interioară… Soarele de aici îţi încălzeşte pielea asprită de vânt, te loveşte în creştet şi te inundă ca pe un ulcior de fântână plină. Nu minţii, că nu te las. Te las doar să te usuci, într-o căldură înăbuşitoare, cu trupul întins pe pământ cald, cu sevă dulce – miros de pământ afânat, de moarte vie, cu unghii verzi şi rădăcini sănătoase (ca tine).
Nu te întreb ca să îmi răspunzi, ci te întreb ca să te întrebi: de ce te zvârcoleşti în cuvinte? Mă mir doar că încă te tângui deşi obişnuiai să răcneşti. Hai, lasă obloanele şi vino să dormim îmbrăţişaţi.
