piatră, hârtie, foarfecă
În ’56 era destul de tânăr când s-au pornit să-l înzdrăvenească. Se schimbase regimul şi se anunţau vremuri cu soare şi lanuri de grâu. Deocamdată trăia liniştit, cu iluzia unei vieţi trainice, tihnite, atât de întipărite în suflet încât toţi anii care au urmat, ani în care oamenii au rupt râurile în fărâme şi-au spart munţii să cotrobăie după bucăţi de sticlă, nu au reuşit să-l facă să-şi piardă speranţa că ceea ce s-a promis va fi înfăptuit.
„Necesită timp”, şi-a spus, murdărinu-se cu funinginea din hornurile noului combinat. Oraşul era pe-atunci în plină construcţie. O dungă invizibilă îl tăia în două. Pe-o jumătate se întindeau barăci şi case, de unde oamenii lăsau libere, să se ridice spre cer, rotocoale de fum cu miros de lemn ars şi de mâncare caldă. Copiii alergau nestingheriţi, rotind cercul sau bătând mingea, până ajungeau faţă în faţă cu linia de mijloc. Acolo se aşezau ciuci, cu mânuţele la gură, şi priveau cum dincolo lumea se schimbă. Nici un sunet, doar ochii întrebători aţintiţi spre ceva ce, în jocurile lor, nu puteau înţelege. De partea cealaltă crescuse dintr-o dată o continuă schelă; betoniere lucrătoare şi zidari în salopete albastre îl pregăteau să strălucească în soare.
„Asta domnule, se cheamă să faci carieră de tânăr!” s-a gândit. Colegii mai vechi sau prietenii din copilărie îl invidiau. Mulţi aşteptau să le vină rândul în planurile Marelui Proiectant, iar cei mai bătrâni se chinuiau să facă faţă schimbărilor, „să se adapteze la nevoile şi necesităţile muncitorului – Omul neînfricat, Stâlpul şi Păvaza statului”. Nume şi onoare publicate în hârtii, pe care Sistemul le-mprăştia cu entuziasm.
După ce oamenii au ieşit prima dată în stradă şi Sistemul i-a oprit cu arma de foc de i-a făcut ferfeniţă, lăsându-i ca hălcile de carne atârnate în măcelării, a început şi el să simtă că au fost minţiţi. Proiectantul Şef lucrase planurile după studiile coloniei de furnici; oraş după oraş, după oraş, după oraş…şi toate erau copia celui de dinainte. Atunci a înţeles ce înseamnă „egalitatea de drepturi” şi l-a durut atât de tare încât s-a produs primul cutremur. Da, primul dintr-un şir nesfârşit care avea să ne macine pe noi toţi.
Proiectantul Şef şi-a luat concediu şi a plecat în Elveţia, fără să dea socoteală cuiva pentru schelele care-au rămas necoborâte. Aşa se face că ultima dată când au ieşit oamenii în stradă Sistemul a căzut. Oraşul s-a bucurat. Se ivea schimbarea, iar de data asta oamenii o înfăptuiau. Dar ceva în străfundul lui n-a mai fost la fel, iar cutremurele au continuat şi el a început să crească. Şi-atunci a văzut. A văzut cum oamenii au strâns mizeriile din vieţile lor şi s-au dus să le arunce în Marea Realizare a Sistemului – în Fabrici. Le-au dărâmat, le-au făcut pulbere sau le-au au ars şi le-au băgat în mormânt ca nimeni să nu-şi mai aduca aminte de ele şi de Sistem. Când au terminat s-au dus acasă, au închis uşile şi-au aşteptat să plângă de foame, pentru că viaţa s-a oprit un timp şi pâinea n-a mai crescut pe ogoare, a stat de s-a acrit pe bani şi în importuri. Cam atunci s-au înmulţit cutremurele.
De când parterul s-a mutat la etaj, lumea a început să plece – de frică. De frică să n-ajungă la cer, de frică să nu dea faţă în faţă cu Dumnezeu, să-i întrebe cum de s-au ucis pe ei înşişi. Că ei nu erau ai Sistemului, ei erau ai lor; şi ce-au construit ei, tot pentru ei au construit, nu pentru Sistem; şi ce-au ucis la loc nu mai poate creşte şi pentru asta trăim acum în mizerie.
şi cer
