Hounds by James Jean

n-am nimic de lăsat în urma mea
decât dungile unghilor mele roşii

nimeni nu vine.
la capătul drumului bate vântul de-ntoarce oraşul
cu picioarele-nainte
ca pe-o curvă din oprirea de la semafor
iar lor le e ruşine că îi cunosc faţa
aşa că se ascund
în multele case cu uşi deschise
mirosind a pivniţă,
unde toţi se iubesc
pentru că o urăsc
pe ea.

soarele încă joacă leapşa cu norii
şi îmi intră câteodată frigul pe sub piele
dar seara mai întârzie
sperând că până mâine
nu va mai trebui să dea de mâncare
puilor de baltă.

oricum
aici mai am încă de lucru:
cu juliturile de pe genunchi
şi mângâierile de pe coapse,
cu aurul din ochi
şi cojile de mere din palme.

zabriskie point by carsten witte

„Hai Luck! Ce naiba stai atâta? Te holbezi ca o fată în oglindă şi dacă mai stai mult, sigur nu mai prinzi nici una. Mişcă-ţi hoitul că suntem toţi gata de plecare.”
Ăsta era Hans (Paul Willfree pe numele său adevărat). Nu aveai cum să nu-l observi. Era înalt, destul de slab şi cu un păr deschis la culoare, aproape alb, la fel ca sprâncenele. Hans era un tip de treabă. Era altfel decât ceilalţi, nu numai din cauza înfăţişării lui, ci şi pentru felul în care se comporta. Avea cu vreo 15 ani mai mult decât mine şi ura să muncească. Aşa a ajuns să facă contrabandă cu tot felul de chestii ca să-şi rotunjească veniturile, asta pe lângă ce scoteam din concerte.

in utero by juan manuel macarro

„Hai măi odată!” M-am ridicat de pe canapea şi-am plecat cu toată trupa spre Elm’s. Cântam acolo de câteva ori pe săptămână improvizaţii din-astea. Regula era ca totul să fie „master” făcut, cu note şi tot. Adică unul începea cu ritmul şi ceilalţi trebuiau să continue, să intervină, să inoveze, fiecare cât avea inspiraţie sau cât îl ţinea instrumentul. Depăşiserăm orice gen cunoscut şi eram tari. Noi o ştiam, cei care veneau să ne asculte ştiau. De data asta am luat-o şi pe Andy cu noi. Avea o voce de rupea sala în două, nu cânta niciodată versuri, numai cuvinte, alea ce i se păreau ei că pot crea Starea, iar restul erau sunete şamanice şi încordări de spirit. Îmi plăcea de ea. Încă din copilărie eram buni prieteni, iar discuţiile noastre erau interminabile. Citea filosofie şi tot felul de teorii de artă, dar era şi groaznic de revoltată pe statutul ei de femeie. Cam pe la 17 ani şi-a tuns pentru prima dată părul scurt şi s-a îmbrăcat în hainele fratelui ei. Maică-sa a făcut o criză, nu a putut suporta aşa ceva. Andy i-a întors lumea cu susu’-n jos. Vroia ca fata ei să se mărite, să aibă copii şi o casă cu grădină. Andy nu era făcută pentru lumea aceea. De-atunci a continuat să aibă părul scurt, să umble în blugi şi cămăşi bărbăteşti, să bea până îi băga sub masă pe toţi, să scrie şi să protesteze împotriva politicii de stat.

Când se enerva foarte tare pe porcăriile politicienilor, îşi lua cămăşi mai largi care să-i ascundă bine sânii, ieşea în stradă şi striga cât mai aproape de patrulele poliţiei că „statul ăsta care ne ţine în lanţuri şi ni se bagă cu de-a sila în vieţi e la fel ca al ruşilor” sau „dacă ne invadează ruşii o să trăim tot fel ca până acum”. După prima arestare, când şi-au dat seama că e femeie, au lăsat-o să plece doar cu o admonestare şi cu glume de prost gust (povestea episodul ăsta ori de câte ori apărea în grupul nostru cineva nou care nu era suficient de tranşant cu ce făcea Guvernul). După următoarele două crize publice, a căpătat privilegiul de a urla liberă şi asta pentru că au ajuns să o creadă nebună, principalul motiv care o făcea să se isterizeze şi mai rău. Cu toate acestea era la fel ca Hans: când se trezea dimineaţa, nu vroia decât o cană de cafea, o muzică bună şi un prieten în vizită (de obicei eu) căruia să-i povestească ce-a mai visat.

Pe scenă, stăteam foarte aproape unul de celălalt. O auzeam cum cântă cu toată fiinţa ei, cu toată dorinţa de eliberare şi aveam impresia că întreaga sală se schimbă. Micuţă, cu alura aia de băieţandru, era al naibii de frumoasă. Părea un androgin pregătit să-şi întindă aripile, părea perfectă.

school of seven bells by cameron ballenski

După concert ne-am aşezat toţi la masă (eram vreo şase) şi-am început să bem. Pe Hans l-a acostat o brunetă, aceeaşi care venea la el după fiecare show de vreo câteva săptămâni încoace. Cu toate că el susţine că nici nu îşi aminteşte prea bine cum o cheamă, se uita de fiecare dată după ea în sală şi toţi ne prefăcem indiferenţi la agitaţia lui. Am început să vorbim de muzică, de casele de discuri. Andy, cu logica ei de fier, a zis să ne axăm deocamdată pe concerte fiindcă suntem prea împotriva curentului ca cineva să rişte cu noi. Am căzut cu toţii de-acord că aşa e. Urma să planificăm un turneu serios şi să luăm legătura cu nebunii din East Village, poate reuşesc ei să rezolve ceva cu o casă de discuri de pe-acolo. Între timp ne-am ameţit destul de bine. O tipă cu nasul cârn a venit lângă mine, dar eram prins în conversaţia cu Andy. Ea s-a uitat urât la fată, m-a luat de mână şi a făcut cum îi stă în obicei, a cerut atenţie totală asupra a ceea ce spune ea. Figura asta nu m-a deranjat; îmi plăcea să o văd cum se agită când vorbeşte sau strâmbăturile pe care le face când cineva o întrerupe. Am lăsat-o să îşi expună ideea până la jumătate şi, în timp ce încerca să-mi explice de ce i-a desenat Duchamp mustăţi unei reproduceri a Mona Lisei, i-am spus scurt: „Mai am nişte iarbă. Ce zici?” S-a uitat la mine cu ochii mari şi-am simţit cum îmi strânge degetele. A întors capul într-o parte, enervată, şi mi-a răspuns un „Bine.” din vârful buzelor. Avea câteodată o atitudine atât de feminină pentru aspiraţiile ei.

untitled by garmonique

S-a culcuşit ca un copil lângă mine şi-am început să râd gândindu-mă cât de mult i se potriveşte atitudinea asta de pisică. „Ce-i?”, m-a întrebat. „Maci”. A scos limba şi a continuat cu acelaşi ton teatral de pe scenă „Oppium”. „Noi, toţi ăştia…”, dar s-a făcut că nu aude ce-am zis. S-a strâns mai tare lângă mine şi a adormit. Cât am stat acolo, de câteva ori, mi-a trecut prin cap că aş putea să-i propun să vină cu mine. Mi-am dat însă seama că ar fi fost imposibil. Acolo nu ar mai fi fost ea. Andy pe care o cunosc eu s-a ridicat împotriva lumii de aici, asta o defineşte. Are dreptate: nu cunoaşte (şi nu vrea) o alta. Cu mine însă e diferit. Ce caut eu nu este aici şi nu are să fie vreodată. Va fi destul de greu să le spun că nu mai am timp să rămân, că ştiu, înţeleg totul şi tocmai de-aia că-l înţeleg atât de bine pot să plec. Mi-am pus deoparte câştigul din ultimele concerte, peste o săptămână am să fiu în Insulele Java. Acolo, la poalele vulcanului pregătit mereu să erupă, oamenii îşi duc existenţa ştiind că orice zi poate fi ultima. Vreau să fiu ei – toţi sau doar unul – să trăiesc şi să simt asemeni lor.

burnout syndrom by bransch

Eseu despre conservare - Dan Pierşinaru

lumina e roz
şi mişună apa de se face igrasie
la inimă şi la încheieturi,
dar ceaiul e dulce şi nu întârzie niciodată
aşa că e bine.

copiii fac baloane de săpun şi citesc în palma stângă
pentru toţi că “apa sărată face minuni”.

pe rafturi şi prin colţuri
cară cu ei praf şi iubire
amestecate cu vin
şi ne pun la păstrare.

piatră, hârtie, foarfecă

În ’56 era destul de tânăr când s-au pornit să-l înzdrăvenească. Se schimbase regimul şi se anunţau vremuri cu soare şi lanuri de grâu. Deocamdată trăia liniştit, cu iluzia unei vieţi trainice, tihnite, atât de întipărite în suflet încât toţi anii care au urmat, ani în care oamenii au rupt râurile în fărâme şi-au spart munţii să cotrobăie după bucăţi de sticlă, nu au reuşit să-l facă să-şi piardă speranţa că ceea ce s-a promis va fi înfăptuit.

„Necesită timp”, şi-a spus, murdărinu-se cu funinginea din hornurile noului combinat. Oraşul era pe-atunci în plină construcţie. O dungă invizibilă îl tăia în două. Pe-o jumătate se întindeau barăci şi case, de unde oamenii lăsau libere, să se ridice spre cer, rotocoale de fum cu miros de lemn ars şi de mâncare caldă. Copiii alergau nestingheriţi, rotind cercul sau bătând mingea, până ajungeau faţă în faţă cu linia de mijloc. Acolo se aşezau ciuci, cu mânuţele la gură, şi priveau cum dincolo lumea se schimbă. Nici un sunet, doar ochii întrebători aţintiţi spre ceva ce, în jocurile lor, nu puteau înţelege. De partea cealaltă crescuse dintr-o dată o continuă schelă; betoniere lucrătoare şi zidari în salopete albastre îl pregăteau să strălucească în soare.

„Asta domnule, se cheamă să faci carieră de tânăr!” s-a gândit. Colegii mai vechi sau prietenii din copilărie îl invidiau. Mulţi aşteptau să le vină rândul în planurile Marelui Proiectant, iar cei mai bătrâni se chinuiau să facă faţă schimbărilor, „să se adapteze la nevoile şi necesităţile muncitorului – Omul neînfricat, Stâlpul şi Păvaza statului”. Nume şi onoare publicate în hârtii, pe care Sistemul le-mprăştia cu entuziasm.

După ce oamenii au ieşit prima dată în stradă şi Sistemul i-a oprit cu arma de foc de i-a făcut ferfeniţă, lăsându-i ca hălcile de carne atârnate în măcelării, a început şi el să simtă că au fost minţiţi. Proiectantul Şef lucrase planurile după studiile coloniei de furnici; oraş după oraş, după oraş, după oraş…şi toate erau copia celui de dinainte. Atunci a înţeles ce înseamnă „egalitatea de drepturi” şi l-a durut atât de tare încât s-a produs primul cutremur. Da, primul dintr-un şir nesfârşit care avea să ne macine pe noi toţi.

Proiectantul Şef şi-a luat concediu şi a plecat în Elveţia, fără să dea socoteală cuiva pentru schelele care-au rămas necoborâte. Aşa se face că ultima dată când au ieşit oamenii în stradă Sistemul a căzut. Oraşul s-a bucurat. Se ivea schimbarea, iar de data asta oamenii o înfăptuiau. Dar ceva în străfundul lui n-a mai fost la fel, iar cutremurele au continuat şi el a început să crească. Şi-atunci a văzut. A văzut cum oamenii au strâns mizeriile din vieţile lor şi s-au dus să le arunce în Marea Realizare a Sistemului – în Fabrici. Le-au dărâmat, le-au făcut pulbere sau le-au au ars şi le-au băgat în mormânt ca nimeni să nu-şi mai aduca aminte de ele şi de Sistem. Când au terminat s-au dus acasă, au închis uşile şi-au aşteptat să plângă de foame, pentru că viaţa s-a oprit un timp şi pâinea n-a mai crescut pe ogoare, a stat de s-a acrit pe bani şi în importuri. Cam atunci s-au înmulţit cutremurele.

De când parterul s-a mutat la etaj, lumea a început să plece – de frică. De frică să n-ajungă la cer, de frică să nu dea faţă în faţă cu Dumnezeu, să-i întrebe cum de s-au ucis pe ei înşişi. Că ei nu erau ai Sistemului, ei erau ai lor; şi ce-au construit ei, tot pentru ei au construit, nu pentru Sistem; şi ce-au ucis la loc nu mai poate creşte şi pentru asta trăim acum în mizerie.

şi cer

artist - Eugen Bratfanof

E timpul să-ţi scrijelesc povestea pe interiorul pleoapelor mele.

I. “Mă roade şi mă macină zilnic o cantitate excesivă de vise. Sunt nerealizabile, ştiu. Şi mai ştiu că, ori de câte ori te sărut, eşti un altcineva. Dacă îndrăznesc să închid ochii, tremuri şi apoi mă văd nevoită să te cuprind în braţele mele prea mici pentru deznădejdiile tale. Dacă îndrăznesc să-nchid ochii, mă des-fiinţezi, bucată cu bucată. Rămîn un ochi, o gură, un sân sau, în cel mai rău caz, un fir de apă stăruind pe buza de sus,ca melcul unui sărut. Mi-am dovedit ştiinţific, într-o dimineaţă când ai uitat fereastra deschisă, că tu defapt nu exişti. Habar n-am unde stai sau cum îţi târâi existenţa în real, pentru că eu nu te văd decât compus din serii de imagini suprapuse – un hibrid.

Inamic. Desfaci încet carne de pe oasele mele. Îi mângâi cicatricile şi mă săruţi pe ochiul stâng, (întotdeauna) devreme, când încă nu ai pus apa la încălzit. Stau pe un scaun, cu oasele mele goale, şi te privesc cum mânuieşti cu grijă cuţitele, aşa încât să nu tai din mine decât ceea ce e rău, ce-a putrezit pentru că am avut prea multă milă şi nu am pus sare pe răni deschise atunci când trebuia. Alegi bucăţile bune şi carnea mov de carnea verde. Îţi va fi mai uşor să le asortezi cromatic îmi spui, iar eu te cred. O larvă de sudoare ţi se scurge pe frunte şi rămân fascinată cum lucrezi fără încetare la cutia mea toracică. Bine-înţeles, ai ştiut din totdeauna că dacă vei avea cândva ocazia să mă descărnezi, acolo sălăşluieşte comoara mea de preţ. Te apleci şi-ţi lipeşti buzele de interiorul colorat al cutiei dezosate. E singura soluţie de a deosebi binele şi răul imaginar din ea. Bucăţile bune sunt cele care îţi simt miasma şi se retrag instinctiv, iar părţile rele sunt cele care se întind să-ţi răspundă la atingeri, cu scopul precis de a se infiltra în spaţiul tău şi de a te devora – la fel cum obişnuiau să facă şi cu mine. Însă tu eşti de prea mult timp în meseria asta (chiar cred că te-ai născut odată cu ea), de aceea, cu mişcări rapide, le smulgi de la locul lor, mestecându-le febril în timp ce măselele tale scot un scârţâit ciudat atunci când nimeresc bucăţi care se zbat mai tare.

Continuându-mi şirul gândurilor, adevărul e că nu m-am imaginat niciodată zăcând pe-o masă de bucătărie, printre cuţite de inox în a căror reflexie să mă multiplic. Cu toate astea, pot pune pariu că în scurt timp am să te mănânc. Bucăţile din mine, cele pe care tocmai le-ai înghiţit, se vor înapoi. Dar deocamdată eşti fericit. Deocamdată.

Ai obosit. Te dai un pas înapoi şi-ţi admiri opera. Da, arată bine – roz carnal, mov sidefiu şi verde pur – mai că îţi vine să îmi coşi trupul înapoi. Însă trebuie să ai răbdare. Te-aşteptă o gleznă, şi mai sunt şi mîinile cu degetele răsfirate într-un colţ, bătând cu arătătorul în masă de nerăbdare. Vii lângă mine să depui un sărut pe craniul meu proaspăt lustruit şi, dacă mă iau după oase, cumva crem-gălbui. Apoi îţi treci mâna peste suprafaţa asta fină, fină, fină. Şi eu vreau. M-am întrebat mereu cum se simte un craniu viu. Ai început să munceşti de zor,iar asta mi se pare atât de plăcut de privit. Oase peste oase. Simt cum se formează sunetul plin dintre un mine şi un alt mine, cum vibrează şi se-ntinde până când ajunge la ultima vertebră a şirei spinării. Oare aşa sunăm cu toţii? Asemeni unui clpot de cristal cu margini lise pregătit să se ascundă oriunde de teamă să nu se spargă? Oare tu cum suni?”

artist- Eugen Bratfanof

pastel pe pieptul tău se lasă
închipuiri de moarte albă
te caută şi te cheamă
apă să-i aduci.

II. “Aş putea zice că e romantic – noi doi în cadă. Asta vrei tu, dacă tot s-a încălzit apa. Uite cât de priceput ai fost: nici nu se vede unde m-ai cusut. Poate o urmă mică pe gleznă, ca un fir de pânză de paianjen. Fină şi cu tentă mov. Normal că pot să o disting, doar mi-ai curăţat pupilele. Acum ochii mei sclipesc aşa frumos – stai, cum mi-ai spus? – ca un suflet viu. Te pricepi şi la cuvinte. Mincinosule.
Nu ai înţeles că nu îmi plac spaţiile inundate?! De ce noi doi în cadă? În cadă, unde sunt peste 60 de litrii de apă; în cadă, unde anunţă la televizor că se găsesc tot mai des cadavre. Dar ştiu ce ţi-ai propus. Te-ai prins că deja am început să fac parte din tine şi vrei să mă îneci. Dar nu, nu-mi dau drumul de aici. M-am prins bine de pragul ăsta afurisit de uşă şi n-am de gând să renunţ oricâte poveşti cu “înţelepţi chinezi” mă îmbrobodeşti că ai putea să-mi spui. Nenorocitule. Ştiu că te-ai gândit să mă găteşti întreagă. Am văzut în ochii tăi un film: o eu la cuptor, o eu garnisită cu pătrunjel sau preparată “flambe” pe un platou argintiu.

te-aşteaptă să te-ascunzi în apă,
să urli că te-neacă
fiecare vis ce se încheagă
pe umerii tăi.

Nu vreau să mă înec. Mi-e frică de tine, mai ales acum, când te apropii cu mişcări domoale, prinzându-te de acelaşi prag. Îmi spui că vom sta aşa până când am să încetez să mai urlu sau, cel puţin, am să-mi descleştez degetele de pe bucata de lemn. Ar trebui să iau în considerare, mi-ai mai spus, că dacă va fi să ne prăbuşim, cine o să mă mai repare dacă şi tu te-ai stricat? Privirea îmi arde în minte. Am obosit să răcnesc, aşa că tac. Treptat, simt cum pe faţă mi se întind şiroaie de vopsea, din verdele irisului până departe, către linia gâtului. Lacrimi de smarald am primit, să mi se potrivească perfect în strălucirea sufletului. Inevitabil, n-ai cum să înţelegi, dar a venit vremea să mă înec. Pastel pe pieptul meu şi pe braţele tale. Închide ochii copilă, inspiră de două ori şi lasă apa să-ţi cureţe plămânii. Haide, ai nevoie de …odih…nă…”

(1:20) tristeţe. cred că mi-a murit sufletul. repede la baie. hai, varsă tot răul afară din tine. inspiră AER. uită-te în oglindă. am visat. unde am pus telefonul? te rog răspunde…
– alo, n-am vrut să te trezesc, dar…
– nu dorm. nu pot să dorm. e bine că te aud. ştii, până la urmă te-am pictat. în mov şi verde, exact cum te văd când închid ochii. Maia…alo, mai eşti?
(1:22) închide telefonul. încă visezi. trebuie să înceteze. fă-l să înceteze. verifică. deschide dracului fereastra. sari.

nume: Maia Rupestru

detaliu, artist - Eugen Bratfanof

Aveai nevoie să mă cunoşti,
iar eu aveam nevoie să te văd,
mâinile noastre să caute plinul
una în căuşul celeilalte încă o dată.

Ca atunci, când în mijloc de stradă,
umbrele noastre s-au privit
cum noi n-am reuşit vreodată,
fiindcă ele sunt amante de trup,
lipsite de chipuri.

dar eul meu şi eul tău s-au declarat închişi
în cuvinte pe care mă forţez să le mestec
un timp, apoi le înghit.

Rămân doar trupurile zăbovind în timp restant.

mergând alene, cu tălpile goale,
te pierd căutând verdele prin dormitoare.

Alphonse Mucha - Apus

aleargă bezmetic prin măduva oaselor mele,
se întinde leneş prin curburi de vene
şi urcă
să caute loc
în străfundul ochiului meu.

e urmă vie în piele,
cu forme florale ce mă sugrumă
şi se adună
pe şirea spinării.

pulsează a migrenă
ce nu se mai dezleagă.

II. prin vis

se desfac legăturile ce ţineau lumea întreagă,
prinsă bine sub bandaje regale,
pansamente şi leucoplast gălbui.

“- răsare lumină pe cubul de sare”-îmi spui.
şi eu văd cum se răsfrânge în cana de cafea,
în urma buzelor mele aşezate
peste urma buzelor tale.

ai iz de cupru cu miere.

III. şi realitate?

Şi dacă nimeni nu vede?
Atunci?
aprinde lumina!

vertebrate scufundate

iubitul meu nu mai gateste
dimineata,
nu-mi mai canta
melodii despre cocori.

atunci cand ma priveste ,
ma striveste
sub cuvinte de repros
zdrobite cu zahar
in cana de cafea .

ma cheama sa-i spun povesti ,
dar nu mai scrie
pentru mine
randuri
cu melci si bucati de mere verzi.

iubitul meu se-ascunde
in sine
se-nveleste cu mine
numai dupa asfintit.

s-a pierdut la rasarit
printre mormane de scrisori
semnate in caligrafie trista ,
cu trupul rece intins pe covor.

” – doar n-ai plecat, iubito ? “